Alanamatpas

Pagina asta este pentru cei care văd lumea altfel, dar nu au puterea, nu știu cum, sau nu au curajul să facă ceva.

Am fost copil, suntem copii, de fapt, dar mai mari, iar când creștem ni se dau drepturi și un cuvânt de spus în fața altora. Vorba vine, „cuvânt”… ce cuvânt? E doar o expresie „a avea un cuvânt de spus”. Dar, deja după ce ai trecut prin atâția ani de educație în școală, uiți ce înseamnă să fii copil. Școala în felul ei de acum a funcționat cândva. Oferea o direcție, o meserie. Multe se schimbă, sau mai degrabă totul, cel puțin așa pare. Avem puncte de referință după care ne ghidăm în timp: terminarea școlii, a liceului, a facultății, primul loc de muncă etc, după care trec anii, privim în trecut și spunem că s-au schimbat toate foarte repede. Dar uităm – cei mai mulți dintre noi fac asta – să ne privim și în oglindă. Și noi ne schimbăm. Îmi aduc aminte, când aveam 10 ani și mă gândeam că se apropie Evaluarea Națională, pentru cei care trec din clasa a patra într-a cincea, și mi-era frică. Citeam Singur pe lume de Hector Malot, și am găsit un personaj care avea 14 ani. „Mamaaa, cum ar fi să am și eu 14 ani?… Aș fi fost trecut și de Evaluarea Nationala și de Examenul de Capacitate. Aș fi deja la liceu”, mă gândeam eu. Deși am avut cea mai drăguță învățătoare din istoria lumii, Rica Velea, nu pot spune că m-a atras vreodată școala. Școala mereu a însemnat ceva obligatoriu, care mă întrerupea din ce-mi plăcea mie să fac. Probabil așa ziceau și cei care au prins școala mai demult. Pe atunci avea și sens să fie forțată, având în vedere gradul de alfabetizare. Problema mea cu școala de astăzi e că suntem mulți oameni pe planetă, există enorm de multe activități, dar nu există o educație specializată înclinațiilor per individ. Poate vreau să învăț mai mult desen, sau mai multă muzică și mai puțină chimie…

Revin asupra ideii cuvântului, când noi suntem mici, creativitatea e la ea acasă. Creativitatea nu poate să nu fie bazată pe nimic, trebuie să existe un fundament de cunoștințe, într-adevăr, dar temele pentru acasă, mai ales cele repetitive până la moarte, sunt o castrare foarte lentă a ideilor, a creației. Jocul și activitățile personale ar trebui să aibă cel puțin tot atâtea credite cât școala. Observăm la televizor copii care cântă la pian opere de Mozzart sau Beethoven la doar 6 ani. Știi ce îndemânare aveam eu la 6 ani? Să caut poziția perfectă a unei furculițe la geamul apartamentului de la subsolul unui bloc în așa fel încât să reușesc să prind și TVR2, să văd desene animate pe un ecran alb-negru. Practic filmul Pianistul, dacă s-ar fi făcut după mine, s-ar fi numit Furculistul. Întrebarea e: în condițiile în care căldura uneia dintre camere era asigurată de o sobă (la bloc), iar ai mei nu își permiteau un abonament la cablu, cam care ar fi fost șansele ca viitorul meu să fie pianul? Nu vreau să zic că aș fi fost al doilea Mozzart (poate al treilea…), dar condițiile fiecăruia (geografică, financiară, fizică, mentală etc) nu ar trebui să limiteze posibilitățile. Asta este chiar treaba educației. Dar educația ne-a părăsit. Educația, și nu numai în țară, nu doar că a uitat de copiii ei, ca de o șosetă în mașina de spălat, ci le pune și mâna în gât, când le cere timpul lor pentru lucruri pe care nu le vor folosi niciodată, pentru aptitudini fără aplicativitate, și cu precădere la cele la care nu pot excela (e ca și cum ai certa un pește că nu se poate cățăra în copaci).

Puținii care scapă cu copilăria nealterată, acea mână de oameni, deși scapă cu traume, nu vor accepta niciodată să facă decât ceea ce le place. Îmi aduc aminte o teză la literatură. Am luat 7, cea mai mică notă din clasă, în condițiile în care tot anul pe lângă operele de la clasa citisem Dostoievski, Michel Tournier, Gogol ș.a., în timp ce majoritatea temelor și formulărilor din lucrările de 9 și 10 erau copiate de pe internet (sau de la atotștiitorul, omnipotentul și de bine-făcătorul coleg, Bogdan – sai dya dumnezo sanata-te!). Probabil așa se obișnuise profesoara, să valideze doar ceea ce suna familiar, ca să nu spun repetitiv sau identic (Și… ce mai face doamna Laura?😏).

După multe experiențe dezamăgitoare, când crești și ajungi chiar să poți face sau schimba ceva, cel mai probabil nu o să ai curajul de-a mai încerca nimic. Nu e de mirare că oameni ca Elon Musk răsar atât de rar. E încă de mirare că lumea funcționează chiar și așa rău cum funcționează. Un amănunt totuși e clar: dacă un lucru nu îți place, fă ceva, sau schimbă ceva! Omenirea are nevoie de tine și acel ceva (chiar dacă te vrea prost).

SpaceX Crew Dragon – 30.05.2020

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

<span>%d</span> blogeri au apreciat: