Povestea începe cu externarea lui Pat din spitalul de psihiatrie. Asta după ce l-a bătut animalic pe un tip, pe care l-a găsit în duș cu soția lui. Fiind bipolar, a fost eliberat în custodia părinților lui. Problema cu îngrijirea propriului fiu, care are o boală mentală, este aceea că cel mai probabil boala s-a dezvoltat tocmai din cauza ta, așa că riscul de a scăpa lucrurile de sub control sunt destul de mari. Până și finalul nefericit al unei cărți îl nemulțumește pe Pat.
Sincer, nu este cel mai antrenant film ever, de aceea voi și lăsa nemenționate câteva detalii. Cel mai adesea un film trebuie să te înveselească și să te liniștească, iar aici aceste lucruri sunt îndeplinite.
Pacea interioară și escapadele din „sânul familiei” se desfășoară prin 2 activități principale: alergarea cu un sac de gunoi peste veșnicul hanorac gri și antrenarea pentru un concurs de dans împreună cu proaspăta văduvă Tiffany Maxwell.
Cum ziceam, rolul de centurizdă puberă o prinde foarte bine pe domnișoara Lawrence. Tiffany este o văduvă foarte tânără, prietenă cu fosta soție a lui Pat, care între timp a obținut un ordin de restricție împotriva lui (nu-i de mirare, odată ce l-a bătut pe amantul ei, de a ajuns la spital). În schimbul favorului de a-i livra acesteia o scrisoare, Pat se angajează să îi fie partener de dans lui Tiffany. Nu aș spune că e cea mai sublimă idee de a împreuna doi psihopați, dar romantismul hollywood-ian are propria lui magie.
Acest bildungsroman îi urmărește pe amândoi deopotrivă, îi ajută să se descopere pe sine, să se împace treptat cu familia, și să-și accepte traumele, iar leitmotivele de tipul expresiei „Excelsior” își au rezultatele psihoterapeutice scontate: „Danny: I’ve got nothing but love for you, brother. Excelsior”. Pe principiul homeopatic cui pe cui se scoate, cine să înțeleagă un nebun mai bine decât un alt nebun?
Saptamanala 