Film de dragoste vechiuț, a apărut la finalul lui 2012. A luat o grămadă de premii și a făcut o și mai mare grămadă de bani. Asta nu doar mulțumită celor câțiva actori de talie mare și foarte mare, care joacă în film, ci și datorită unui scenariu gândit aproape poetic. Recunosc, l-am văzut în ultimul an de facultate, eram destul de plictisit și nu m-a dat pe spate. Totuși am rămas cu impresia că trebuia să îi acord o șansă, ceea ce am și făcut 7 ani mai târziu.
Da, este un film american, în stilul clasic pompos, ostentativ, în care sentimentele trebuie etalate de față cu absolut toată lumea. Filmele americane nu pot conține acea iubire pură cu dedicații și romantism din spatele șurii în fân pe întuneric, într-o seară de vară, cu unchiul ăla dubios sau/și cu vărul, așa cum se întâmplă în viața reală pe meleagurile mioritice.
Cu toate astea, problemele psihice ale protagoniștilor diluează ostentația clasică americană, ceea ce face povestea lui David O. Russell digerabilă. Jennifer Lawrence (în rolul lui Tiffany Maxwell) nu este marea frumusețe de pe pământ, cum o găsim descrisă adesea, dar cred că rolul de vădană la pubertate merge bine cu fața de centuristă deluxe. Bradley Cooper (în rolul lui Patrizio „Pat” Solitano Jr.) rămâne în veșnicul său caracter de naiv frumușel, care la 40 de ani e cu ochii după codițe pubere, la fel ca Tudor Chirilă. Iar Robert De Niro (Patrizio Solitano Sr.) își păstrează calitățile actoricești din Meet the Fockers.
Ce e frumos la film este că este încurajat spiritul de familie, chiar și atunci când toate tind să se destrame în viață. Oamenii se și împacă, viciile se pot demonta cu puțină încredere, iar iubirea își găsește mereu ulița ei.
Pentru mai multe detalii, restul review-ului este pe următoarea pagină.
Saptamanala 