Toxic parents – Dr. Susan Forward

Cu titlul Toxic parents: Overcoming their hurtful legacy and reclaiming your life, cartea doamnei doctor psiholog Susan Forward este tradusă de Cristian Hanu ca Părinții toxici : vindecă-ți rănile din copilărie și reia controlul asupra vieții tale.

Cartea apare inițial în 2002 și are un Motto clar: „Nu tu ești vinovat pentru ceea ce ți s-a întâmplat când erai copil. Ceea ce contează însă este că poți face ceva acum în această privință.”

Numele ei de familie e predestinat: Forward (tot înainte), iar mulțumirile destinate mamei sale pentru curajul de a se schimba descriu în mare parte subiectul cărții.

Deși împărțită în 2: o parte cu probleme și una cu rezolvări, în care fiecare cuprinde o serie de capitole, cartea o văd împărțită altfel. Practic multe lucruri sunt pur și simplu de-a valma. Bine explicate, dar cam amestecate. Totuși subtitlurile au niște denumiri care te țin antrenat. Fiind niște lucruri destul de folositoare, le voi prezenta într-o singură pagină cu scopul de a-ți trezi mai mult curiozitatea de a descoperi cartea și singur.

Cartea debutează cu prezentarea unui personaj, Gordon, care își lua bătaie de la tatăl lui în copilărie. El povestește: „Sigur, tata obișnuia să mă bată, dar numai atunci când nu eram cuminte. Nu văd ce legătură ar putea avea acest lucru cu căsnicia mea care se destramă.” Gordon ascunde problema și își protejează tatăl în același timp. Tatăl în mod normal ar trebui să fie principalul protector, nu un gând înspăimântător. Se vehiculează despre psihologie că ar învinovăți mereu pe alții, dar nu pe cel venit la terapie. Să fie oare adevărat? Autorul nu neagă în totalitate, dar ne explică totuși nuanța, modul de a privi lucrurile: „Tu nu ești responsabil pentru ceea ce ți-au făcut alții atunci când erai un copil neajutorat! Tu ești responsabil pentru pașii pozitivi pe care îi poți urma pentru a te debarasa de aceste influențe din copilărie!”. Astfel invocarea inocenței și a neputinței pare suficient de relevantă pentru pledoaria doamnei doctor.

Dr. Susan Forward a propus 3 serii de întrebări:

„I. Relația pe care ai avut-o cu părinții tăi când erai copil:

1. Ți-au spus vreodată părinții că ești rău sau că nu ești bun de nimic? Te-au insultat vreodată verbal? Te-au criticat constant?
2. Au aplicat ei bătaia fizică pentru a te disciplina? Te-au bătut cu cureaua, cu nuiaua sau cu vreun alt obiect?
3. S-au îmbătat sau s-au drogat vreodată părinții tăi? Te-ai simțit confuz, inconfortabil, speriat, rănit sau rușinat din acest motiv?
4. Au suferit părinții tăi de o depresie severă sau au fost ei indisponibili din cauza unor dificultăți emoționale sau mentale, ori a unei boli fizice?
5. Ai fost vreodată nevoit să ai grijă de părinții tăi din cauza problemelor lor?
6. Ți-au făcut vreodată părinții tăi ceva ce nu ai putut spune nimănui? Ai fost molestat sexual în vreun fel?
7. Ai simțit teamă față de părinții tăi în cea mai mare parte a timpului?
8. Ți-a fost frică să îți exprimi în fața părinților tăi mânia cauzată de ei?

II. Viața ta de adult:

1. Te afli într-o relație distructivă sau abuzivă?
2. Te temi că dacă te-ai apropia prea mult de cineva, acesta te-ar putea răni și/sau abandona?
3. Te aștepți la tot ce poate fi mai rău de la oameni? De la viață în general?
4. Îți vine greu să știi cine ești, ce simți și ce îți dorești de la viață?
5. Te temi că dacă oamenii te-ar cunoaște așa cum ești cu adevărat, nu te-ar mai simpatiza?
6. Te simți anxios atuci când ai succes și speriat ca ceilalți să nu descopere că ești un impostor?
7. Ți se întâmplă să te înfurii sau să te întristezi fără niciun motiv aparent?
8. Esti un perfecționist?
9. Îți vine greu să te relaxezi sau să te distrezi?
10. În pofida bunelor tale intenții, ți se întâmplă să te trezești că te comporți la fel ca părinții tăi?

III. Relația ta cu părinții în stadiul de adult:

1. Continuă părinții tăi să te trateze ca pe un copil?
2. Ți se întâmplă să iei numeroase decizii importante de viață în funcție de aprobarea potențială a părinților tăi?
3. Ai reacții emoționale sau fizice intense după ce îți petreci timpul cu părinții tăi (sau anticipezi acest lucru)?
4. Te temi să fii în dezacord cu părinții tăi?
5. Te manipulează părinții tăi prin amenințări sau inducerea unei stări de vinovăție?
6. Te manipulează ei prin intermediul banilor?
7. Te simți responsabil pentru ceea ce simt părinții tăi? Dacă aceștia sunt nefericiți, te simți vinovat? Crezi că este sarcina ta să îi faci să se simtă mai bine?
8. Ești convins că orice ai face, nu vei fi niciodată suficient de bun pentru părinții tăi?
9. Speri că părinții tăi se vor schimba cândva în bine, nici tu nu știi prea bine cum?”

Practic dacă răspunzi cu „da” la minimum o treime din aceste întrebări cam ai avea nevoie de terapie. Asta ne sugerează autoarea. Cartea suprinde situațiile în care ai răspunde afirmativ la aceste întrebări, și propune soluții: mărturisiri, discuții sincere, scrisori, eliberări de legături mentale și vindecare.

Autoarea compară părinții cu zeii antici: ei oferă lucruri, ei protejează, dar cer și pedepsesc nesupunerile. Doar că după ce trec de primul an de viață copiii incep să își arate independența refuzând olița sau ora de culcare. Părinții toxici privesc orice act de independență ca pe o nesupunere și un atac la propria persoană.
„Mi-aș fi dorit să pot întoarce timpul înapoi și să mă pot bucura de iubirea de care am avut parte din partea lor când eram copil mic. Părinții mei nu ratează însă nici astăzi nicio posibilitate de a-mi reaminti ce am făcut și cum i-am dezonorat. Sunt ca o placă stricată. „- mărturisește o tânără cu așteptări înalte din partea părinților. Dar și părinții suferă de negare și nesupunere. „Serviți” cu aceste observații, ei le vor vedea strict ca pe niște reproșuri, și vor răspunde în mod automat: „nu a fost chiar atât de rău”, „lucrurile nu s-au întâmplat astfel” sau „nu s-au întâmplat deloc”, bagatelizând în continuare impactul asupra ta. Practic prin neasumarea sau negarea unor acțiuni proprii, ei îți neagă capacitatea de discernamant și îți invalidează percepția. Pe scurt te târăsc din nou prin mlaștina copilariei toxice.

Cel mai bun exercițiu de a realiza greșelile părinților tăi este de a te întreba întotdeauna dacă tu ai face asta copilului tău. Astfel autoarea remarcă o serie de categorii de părinți: controlori, alcoolici, abuzatori (verbali, fizici, sexuali).

Problema cu părinții controlori este că suferă de propriile neajunsuri sau incapacități, astfel toate frustrarile astea se vor revărsa și asupra copiilor. De multe ori ei, când vor vedea că îți iei viața în mâini și că nu te mai pot controla de la o vârstă, se vor preface naivi sau bicisnici și te vor „obliga” să le porți de grijă. Mentalitatea „trăiesc pentru a-l face fericit” (pe părinte) duce la relații din milă și legături cu persoane „de reparat”, care-și plâng de milă, și care nu vor funcționa. Aceștia adesea vor ajunge și la divorț și vor crede că divorțează de partenerul de viață, când, de fapt, la nivel mental divorțează și de copil. Dacă acești părinți frustrați ar putea să îi explice copilului comportamentul propriu, așa ar suna: „prefer să știu că te simți mizerabil, dar să rămâi aproape de mine”.

Părintele alcoolic este descris ca „Dinozaurul din sufragerie” (cred că ar fi o greșeală de traducere de la „the elephant in the room” – acel lucru imens, care încurcă pe toată lumea, dar de care nimeni nu vorbește): „Simțul excesiv al responsabilitatii, nevoia lui Glenn de a-și salva tatăl, insecuritatea sa personală și mânia lui reprimată sunt simptome clasice ale copiilor adulți ai alcoolicilor.”.

Abuzurile verbale provenite de la părinți, conform ONU, nu pot fi constante și nici atribuite înfățișării copilului, handicapului de orice fel sau legat de orice altă natură distinctivă și negativă. Nu este normal să vorbești urât copilului tău. Însă doamna psiholog consideră că majoritatea abuzurilor verbale nici nu sunt încadrate la această categorie, spre exemplu tachinările (chestii cu care am crescut și le știu pe de rost, de aici și veșnicul meu sarcasm). Astea pot denatura stabilitatea emoțională, iar copilul poate crește cu disfuncționalități în înțelegerea mesajelor din partea celor din jur. Aici trebuie să intervină orgoliul meu crescut cu tachinare: unii copii sunt și tare botaniști de pun totul la suflet (fucking pussies…). Dar abuzul verbal cel mai urât rămâne „Mi-aș fi dorit să nu te fi născut vreodată”. Concluzia e că verbal e bine să eviți ironiile și replicile negative la adresa copilului tău.

„Aproape toți părinții din lume simt din când în când nevoia să își lovească copiii. […] Marea majoritate nu par deloc conștienți de consecințele acțiunilor lor asupra copiilor. Ei reacționează pur și simplu automat la stresul din viața lor. Din punctul lor de vedere, impulsul și acțiunea sunt sinonime.” Una dintre consecințele violenței asupra copilului este pierderea încrederii în persoane pe viitor, iar o alta este asumarea învinuirii: „copiii bătuți acceptă vina pentru crimele care le sunt atribuite la fel de ușor precum copiii abuzați verbal”. Este de asemenea observat că tot mai mulți părinți abuzați fizic în copilărie tind să evite comportamente abuzive, exagerând până într-atât încât să nu poată exprima limitele comportamentale copilului, un lucru care iar este de evitat.

Dintre toate tipurile de comportament doamna psiholog acuză cel mai mult abuzatorii sexuali, descriind actul ca „o trădare a încrederii inerente care trebuie să existe între orice copil si părinții săi […] Tinerele victime sunt dependente în totalitate de agresorii lor, așa că nu au unde să se ducă și la cine să apeleze[…] realitatea devine pentru ei o închisoare a celor mai josnice secrete.” Din acest tip de comportament fac parte și actele non-penetrante. „90% dintre victimele incestului nu spun niciodată la nimeni ce li s-a întâmplat (sau ce li se întâmplă)”. Problema cu părinții toxici în general este că nici după moartea părinților copiii nu scapă de paradigmele viciate dobândite de la ei.

Importanța individului în familie: „Familiile sănătoase încurajează individualitatea, responsabilitatea personală și independența, inclusiv dezvoltarea simțului adecvării și respectului de sine al copilului. Familiile nesănătoase descurajează orice expresie individuală”.

Partea a doua oferă soluții la problemele din partea întâi, practic te învață cum să redobândești controlul asupra vieții tale. Autoarea menționează că în cazul alcoolicilor sau al consumatorilor de substanțe, trebuie întâi rezolvată dependența pentru a nu recidiva sau accentua viciul, cât despre cei abuzați fizic sau sexual recomandă mai degrabă tratamentul psihoterapeutic.

În scopul redobândirii controlului vieții, iertarea părinților NU este necesară. Ca adult îți asumi, nu dai vina pe copiii tăi, pe Mercur retrograd și pe Venus în ascensiune. Ei trebuie „confruntați” cu faptele de care s-au făcut sau se fac vinovați. De cele mai multe ori vor nega, vor bagateliza sau vor invoca lipsa memoriei. Astea sigur frustrează și mai mult. Răspunzând pozitiv sau negativ, mai ales motivând cele spuse, este calea greșită. Astfel dai satisfacție, încredere și putere asupra ta celor care nu ar avea de ce. Folosește mai degrabă răspunsuri ne-defensive: „Oh, înțeleg.”, „Interesant”, „Îmi pare rău că nu ești de acord cu mine”, etc. „nimic nu secătuiește mai mult decât mânia refulată”.

Este bine să îți confrunți părinții. Îi informezi despre ceea ce te-a deranjat și ce ar fi putut face diferit, asta pentru liniștea personală și afirmarea propriei independențe cu scopul stabilirii tipului de relație pe care ai vrea să îl ai cu ei din acel punct. Nu spera la nimic, oamenii nu se schimbă peste noapte, nu regreta ceea ce li s-a părut normal o viață întreagă. Totul faci pt tine. De asemenea, un părinte absent, martor sau care a permis, prin absenteismul lui, celuilalt părinte să-și abuzeze copilul, își are propria vină, poate la fel de mare ca a abuzatorului.
Victimele incestului trebuie să ceară ajutor profesionist, iar psihologul trebuie să aibă experiență cu acest fel de cazuri. De asemenea specialistul nu are voie să facă parte din adepții freudieni, care înclină mai mult să acuze victimele. Foarte utile pot fi și grupurile, mai ales cele conduse de un profesionist.

Happy fu***g end… E un basm minunat, ce să zic. Finalul e ca un epilog în coadă de mâță. Aproape că am fluturași în stomac. Ce-i drept, după atâtea mărturii și povești halucinante, o doză de pozitivism și de basm este necesară la final. Astfel se poate concluziona: fă-ți viața ție mai frumoasă, și nu mai încerca să schimbi pe nimeni. Spune ce ai de spus și mergi mai departe. Dacă părinții, care ți-au făcut rău, vor să se schimbe, foarte bine, dacă nu, tot foarte bine.