După lectura asta nici nu știu de unde aș putea să incep. Este un roman amețitor, cu multe fire narative, cu povestiri în ramă, cu paranteze deschise, lăsate, întrerupte de diverse personaje, ba chiar de narator, și de multe ori „cică” chiar de cititor. Deși toată acțiunea se bazează pe același motiv, drumul protagoniștilor, acesta nu aduce vreun beneficiu sau detriment lor, de aceea nici scrierea nu este un bildungsroman. Satira atinge inclusiv tematici precum legătura vasal-suzeran: romanul este despre Jacques, povestea este despre el și iubirile vietii lui. Chiar dacă apare și stăpânul său în același tablou, el nici măcar nume nu are, iar toate poveștile revin la același subiect: iubirile lui Jacques.
Total atipic romanelor secolului al optsprezecelea, seriozitatea personajelor lasă de dorit, poveștile de dragoste sunt mai degrabă povești despre sex, iar scene întregi reduc personajele pariziene la nivelul celor din Las Fierbinți. Birturile și obiceiurile decadente ale personajelor decupează forme ale realității cunoscute pretitundeni. Romantismul francez este redus la mit, devoalându-se ipocrizia societății într-un tact cât se poate de natural.
Dorința de a face bine a personajelor este umbrită în aceeași măsură de sentimente perverse și oportuniste, iar naivitatea nu este decât o fațetă a mârșăviei calculate. Nimeni nu este ceea ce pare, iar în același timp nimeni nu scapă de „ce e scris sus”. Spânzurătorul satului este un filantrop. El cumpără la prețul pieței calul scăpat de sub controlul lui Jacques, ba chiar îl îngrijește după accidentul avut. Iar „cel de sus”, „făuritorul pergamentelor vieții”, îl pedepsește pe Jacques imediat după o donație foarte generoasă a acestuia.
Drumul fără scop, fără trecut sau viitor al celor doi, aduce un continuu șir de povești și discuții filosofice, amintind de Trilogia Before-urilor (Before Sunrise, Before Sunset si Before Midnight), și este un simbol al predestinării, al faptelor deja scrise de o ființă superioară, un autor, care își supune personajele unor fapte de care nu se pot feri. Ceea ce unii observă ca fatalitate (așa a vrut soarta), alții o văd ca pe o simplă scuză, dedublându-se și nerecunoscându-și propria persoană (n-am fost yo, bo$$).
Romanul (sau Cronica, cum definește naratorul scrierea) trebuie parcurs repede. Multitudinea de caractere noi și a firelor narative care apar și dispar indică un narator cu ADHD :))) (nu recomand să se scrie asta în vreo lucrare undeva), iar posibilitățile de final arată teoria cuantică a universurilor paralele – glumesc, deși ar fi interesant – sau mai degrabă versiunile scrise de „cel de sus” 😜.
Pe scurt, așa cum se și descrie spre final: „Jacques este un amestec fără gust de lucruri care s-au întâmplat, unele dintre ele adevărate, altele inventate, scrise fără stil și servite ca mic-dejunul unui câine.”
Saptamanala 
Lasă un răspuns